Există multe legende legate de apariţia omului de zăpadă sau „fără minte”, cum mai este numit în alte ţări, dar cert este că omul de zăpadă este simbolul nelipsit al iernii.
Din bătrâni se povesteşte că, atunci când un om de zăpadă se topeşte, un înger de nea se duce la Ceruri şi îi povesteşte lui Dumnezeu despre persoana care l-a creat, punând o vorbă bună pentru fiecare.
Iar pentru cei care îl distrug în mod voit, îngeraşul se roagă Celui de Sus să îi mai dea o şansă omului pentru iarna următoare.
În Evul mediu, se obişnuia ca, odată cu zăpada, să se ridice şi oameni de zăpadă. Prima dovadă documentară a acestui lucru este un manuscris din anul 1380.
Toţi oamenii de zăpadă au unele elemente comune: un morcov în loc de nas şi cărbuni în loc de ochi.
Pasul următor spre personalizare se face adăugând obiecte vestimentare, cum ar fi o pălărie, un fular, una-două mături pe post de braţe, o jacheţică mai veche.
Se pare chiar că acest gest, de a-l îmbrăca pe omul de zăpadă tocmai născut, îl păzeşte de căldură, adică îi asigură o viaţă mai îndelungată.
Există, bineînţeles, şi variaţii pe aceaşi temă: oamenii de zăpadă pot fi formaţi din doi-trei bulgări de zăpadă sau dintr-un singur bloc, pot avea o stare de bună sau de proastă dispoziţie întipărită pe chipul lor sculptat.
Odinioară aveam de-a face cu un alt tip de om de zăpadă.
Trupul, chipul, braţele, picioarele, chiar şi pălăria sau nasturii, erau toate din zăpadă. Nu era întâmpinat cu bucurie, căci simboliza frigul.
De-a lungul istoriei găsim diverse urme lăsate de acest personaj.
De exemplu, o biografie a lui Michelangelo menţionează figura de omăt modelată în iarna 1492-1493, la Palatul Medici.
William Shakespeare aduce şi el vorba despre un om de zăpadă în drama „Richard II”.
Dăm iar peste omul de zăpadă pe la 1770, în paginile unei cărticele cu cântece pentru copii, şi în 1778, când polonezul Chodowiecki, gravor în aramă, realizează un calendar a cărui lună decembrie este reprezentată de patru copii care fac un om de zăpadă.
Lucrurile se schimbă pe la mijlocul secolului al XIX-lea, când personajul intră în atenţia pedagogilor care încep să le recomande copiilor jocul cu omul de zăpadă, pentru a-şi spori creativitatea.
Drumul până la a intra în cărţile pentru cei mici, în poveştile care le sunt dedicate, nu mai e lung.
Una dintre cele mai frumoase poveşti ale omului de zăpadă, este cea a lui Hans Christian Andersen:
“Aceasta este o poveste veche, veche, de pe vremea primului om de zăpadă.
Într-o iarnă friguroasă, cu mult omăt, un copil se juca singur în curtea din spatele casei. Nu avea prea multe jucării, dar avea multă zăpadă, așa că nu se plângea. A început să facă bulgări: unu, doi, trei, mai mari, mai mici, apoi i-a așezat unul peste altul, ca la un turn. S-a gândit apoi să decoreze turnul, dar tot ce a găsit prin curte au fost câțiva cărbuni, un morcov înghețat rămas rătăcit prin grădină din toamnă, o căciulă veche și un ciot de mătură de prin magazie. Pe înserat, copilul a intrat în casă, lăsând turnul de zăpadă singur, în grădina înghețată.
Zâna Iernii, care colinda lumea în sania ei trasă de cerbi albi, a zărit turnulețul care semăna foarte bine cu un om și în glumă s-a gândit să-i dea viață pentru o noapte. Și așa a apărut primul om de zăpadă din lume.
Când s-a așternut liniștea, din pădurea din apropiere au început să sosească musafiri de noapte. Două căprioare înfometate s-au apucat să scormonească prin zăpadă în căutare de frunze de varză sau știuleți de porumb uitați prin grădină de gospodari. Iarna hrana este greu de găsit.
Omul de zăpadă le-a văzut și s-a gândit să le ofere nasul său portocaliu.
– Eu nu am nevoie de el, dar pentru voi poate fi o cină gustoasă! Căprioarele au primit bucuroase darul omului de zăpadă.
Mai târziu, câteva păsărele s-au așezat pe capul omului de nea. Ar fi avut nevoie de câteva firicele de lână ca să-și căptușească cuiburile reci.
– Cu mare drag! le-a răspuns el și s-a grăbit să împartă toată lâna din căciula cea veche cu păsările cerului.
Cât a fost noaptea de lungă, omul de nea a făcut cadouri celor din jurul lui: firele de paie le-a dat unor iepurași, iar cărbunii unor pitici ai pădurii.
Spre dimineață, Zâna Iernii l-a văzut stând cu totul despuiat. A înțeles ce s-a întâmplat și atunci, pentru bunătatea lui s-a gândit să-i ofere și ea un dar special: dragostea tuturor copiilor.
De atunci, Omul de Zăpadă este un simbol nelipsit al iernii.
De când cade prima zăpadă, toți copiii se grăbesc să ridice oameni de zăpadă peste tot, pe străzi, în grădini sau în curțile caselor.”
